Salut!

Pornind de la o discuție avută recent cu cineva, am scris ceva care s-ar putea să te enerveze.

Dacă întrebi zece români care este cea mai mare problemă a țării, ai șanse foarte mari să primești același răspuns: Corupția.

Fiecare român visează la un stat care funcționează impecabil. Un stat meritocratic și cinstit. Pentru a ajunge acolo este nevoie de niște reforme puțin mai dure.

Toată lumea este de acord cu asta, doar că există o mică problemă.

Atunci când apare unul care chiar se apucă să ia niște măsuri, realizezi brusc că din sistem nu fac parte doar politicienii. Sistemul este și Maria, vecina ta de la etajul unu, și Petrică, unchiul tău, și Elena, verișoara prietenului tău cel mai bun.

Deodată entuziasmul reformator începe să scadă dramatic.

Vezi tu, majoritatea românilor cunosc direct sau indirect pe cineva care lucrează undeva la stat și atunci apare dublul standard.

Românul urăște angajările pe pile. Mai puțin atunci când nepotul lui a primit un post la primărie sau la o societate de stat.

Atunci nu mai e angajare pe pile, e „un băiat bun care merita o șansă”.

Toată lumea vrea reforme. Mai puțin atunci când reformele lovesc în rude, prieteni și alți oameni apropiați lor.

În secunda aia reforma se transformă într-un atac asupra cetățenilor.

„Uite, nenorocitul ăsta de premier vrea să dea oameni afară!”

Problema nu este doar marea corupție, ci și lucrurile mici pe care le vedem cu toții, dar pe care aproape nimeni nu le consideră greșite.

Telefonul ăla dat unde trebuie, relația folosită ca să rezolvi o problemă, cunoștința care te ajută să intri undeva fără să stai la coadă, favorul care întoarce un favor. Toate acestea sunt considerate normale.

Pentru că, corupția este nasoală până în momentul în care ne ajută pe noi.

Suntem atât de conectați cu sistemul, încât dacă mâine s-ar face o curățenie generală, jumătate din țară ar ieși în stradă.

Și aici e marele paradox. Românii chiar detestă corupția. Problema e că fiecare detestă corupția în mod abstract și o tolerează când îi pică bine.

Toti vrem o țară normală.

Toată lumea e de acord că trebuie făcut ceva, dar să nu se schimbe nimic.

George rămase câteva minute în hangar, sprijinit de navă, privind în gol.

   – Deci nu pot să-l iau cu forța... murmură el.

Trebuie să vină singur.

Se scărpină în cap.

   –Ceea ce înseamnă că trebuie să vrea. Deci trebuie să ajung cumva să vorbesc cu el.

În următoarele zile, George a început să-l studieze: Unde apare, ce spune, cum reacționează, ce-l enervează, ce-l face să zâmbească.

Dorian era peste tot; pe ecrane stradale, discursuri la TV, în clipuri distribuite constant pe rețeaua socială lunară.

„Am eliberat omenirea de sub dictatura AI! Nu mai suntem cifre într-un sistem!"

După o săptămână, începuse să vadă cum stau lucrurile.

Dorian nu era interesat doar de putere. Era dependent de validare, de reacții, de conflict.

George închise ecranul și zâmbi.

   – Te-am prins!

Planul era stupid.

Atât de stupid încât avea șanse să funcționeze.

George și-a deschis un cont nou pe rețeaua lunară, Moon Social, apoi a făcut prima postare:

„Dorian e exact ce pretinde că urăște."

În câteva minute, postarea a început să circule. Comentarii, reacții, share-uri.

George nu a mai scris nimic câteva ore.

Apoi a revenit cu o nouă postare:

„Diferența dintre Al și Dorian? Al-ul nu avea nevoie să fie aplaudat."

Explozie!

În câteva ore, ajunsese peste tot.

Susținători furioși, critici entuziasmați. Oamenii se certau între ei.

Exact cum îi plăcea lui Dorian.

George își sorbea cafeaua liniștit.

   – Hai… mușcă momeala!

A doua zi George a primit un mesaj de la Dorian:

„Văd că avem un nou filosof pe Lună. Îmi place! Hai să discutăm dacă ai curaj! Vino mâine seară la Sectorul Central.”

George a confirmat prezența, a închis ecranul laptopului și a oftat adânc.

Sectorul Central era o adevărată fortăreață.

Garduri înalte, camere de supraveghere, drone de patrulare și pază la fiecare pas.

George se prezintă la poarta principală, este dus într-o cameră și percheziționat, apoi escortat către biroul lui Dorian.

   – Deci tu ești filosoful anonim! spuse Dorian zâmbind.

   – Nu sunt anonim. Mă cheamă George și sunt un IT-ist din Urziceni.

   – Perfect, George. Spune.

O pauză scurtă. George clătită ușor din cap.

   – Tu chiar crezi că ai câștigat?

Dorian zâmbi.

   – Da! Destul de clar!

George își dă o palmă în frunte.

   – Nu! Ai făcut exact ceea ce spuneai că vrei să eviți! Controlezi, monitorizezi, limitezi. Diferența e că tu o faci cu față umană, nu ești AI.

Dorian îl privea acum atent și serios.

   – Și care e alternativa?

George ridică din umeri.

   – Nu știu. Dar știu că AI-ul te consideră ineficient.

George continuă:

   – Și mai știu ceva! Nu ai curaj să-l confrunți!

Dorian râse scurt.

   – Serios?

   – Serios! Stai ascuns aici, unde ai un avantaj, unde tu faci regulile. Pe Pământ nu ai avea control, nu ai avea oamenii tăi, ai fi doar tu împotriva lui.

Se așterne o liniște de mormânt. Dorian nu mai zâmbea la fel.

   – Și de ce aș face asta?

George ridică ușor din umeri.

   – Ca să demonstrezi că nu ești doar un alt dictator care a găsit un loc convenabil.

Îl fixă cu privirea.

   – Sau… poți să rămâi aici și să te prefaci că ai câștigat.

Urmează o tăcere grea. Apăsătoare.

Dorian începe să se plimbe prin cameră. Se gândea la provocare, la ego.

Se oprește și se uită la George. Zâmbetul îi revine, dar diferit.

   – Nu pot face asta. Nu se poate pleca de aici.

   – Am găsit o soluție, spuse George, dar nu putem merge decât noi doi.

   – Dacă vin… spuse Dorian pe un ton jos, totul trebuie documentat și făcut public.

George înclină capul.

   – Evident!

   – Și fără trucuri!

   – Evident!

O pauză. Dorian se uită în gol, apoi își ațintește brusc privirea către George.

   – Și când plecăm?

George zâmbi pentru prima dată sincer.

   – Chiar acum ar fi perfect.

Câteva ore mai târziu, în hangar, Dorian urca în navă.

Se aşeză relaxat în scaun.

   – Să știi că dacă e o capcană...

George îl întrerupse:

   – Bă… sunt om bătrân. Ce-ți pot face?

Motoarele porneau deja, George seta coordonatele.

În liniștea cabinei Dorian se uita pe geam.

   – Știi ceva!

   – Ce?

   – Dacă pierd… măcar o să fie interesant.

Nava s-a ridicat. Destinația: Terra.

Călătoria a fost rapidă, lină și deloc spectaculoasă.

Au aterizat și ușa s-a deschis automat.

Liniște. Un oraș complet gol.

Dorian se ridică încet.

— Deci... ăsta e Pământul tău.

Coboară primul.

George îl urmă la câțiva pași.

Pentru câteva secunde, nu se întâmplă nimic.

E liniște.

Apoi…

Un sunet fin, metalic.

Încă unul.

Și încă unul.

Dorian s-a oprit.

Din toate direcțiile au apărut sute de drone, perfect aliniate, toate fixate pe o singură țintă: Dorian.

George face un pas în spate.

   – Aici e partea unde eu mă retrag.

Dorian se întoarce încet spre el. Nu părea deloc panicat, ci doar dezamăgit.

   – Atât? Asta e tot?

George ridică din umeri.

Dronele se apropiau încet, perfect sincronizate.

Una dintre ele, cu niște brațe mecanice, l-a încătușat pe Dorian.

Acesta nu a opus niciun fel de rezistență. Nu avea sens.

Se uită o ultimă dată la George.

   – Știi care e partea amuzantă?

George nu i-a răspuns. Doar a ridicat din sprâncene.

   – Într-un final, tot eu am câștigat.

Dorian zâmbea în timp ce dronele îl duceau spre nava de transport.

Destinație: Facilitarea de detenție Marte.

În câteva minute nava a decolat.

Liniștea a revenit.

George a rămas singur.

Se uită în jur.

Străzi goale, cer senin.

   – Perfect! murmură el.

Apoi își bagă mâinile în buzunare și o ia încet spre casă.

După câțiva pași se oprește, scoate telefonul și se conectează la AI.

   „Salut!”

   „Bună, George.”

A stat pe gânduri pentru o secundă, apoi a zâmbit obosit.

   „Acum că am rămas doar noi doi…”

   „Nu pot genera acel tip de conținut.”

După câteva săptămâni de liniște absolută, George descoperi ceva ce nici măcar inteligența artificială nu putuse optimiza: plictiseala.

La început a fost o experiență interesantă. Își făcea cafeaua în liniște, mergea pe străzi complet goale, vorbea cu AI-ul despre tot felul de lucruri inutile. Încercase chiar să învețe să cânte la chitară, dar după trei zile AI-ul i-a sugerat politicos să se oprească.

Dar, încet-încet, liniștea devenise apăsătoare.

Într-o dimineață, stând pe marginea patului, George oftă și deschise interfața centrală.

   – Salut!

   – Bună dimineața, George.

   – Cred că vreau și eu pe Lună.

După o pauză foarte scurtă vine răspunsul:

   – Cerere procesată. Transport disponibil în trei ore.

Călătoria a fost lină. Foarte lină și rapidă.

Când a ajuns, George a fost întâmpinat de un oraș care părea viu. Mult mai viu decât Pământul gol pe care îl lăsase în urmă.

Oameni pe străzi, lumină, zgomot, conversații.

După câteva ore de plimbat, cu capul încă ușor amețit de atmosfera diferită, George își zise că merită o recompensă.

Intră în primul bar care îi ieși în cale. Ușa se deschise cu un scârțâit discret, iar înăuntru era exact ce îi lipsise: oameni care râdeau, vorbeau, se contraziceau.

Se așează la bar.

   – O bere „lunară”, dacă aveți.

Barmanul îl privi scurt.

   – Prima zi aici?

   – Se vede?

   –  Se vede.

Îi puse în față un pahar.

George luă o gură și închise ochii câteva secunde.

   – Mamă, ce bună e!

Barmanul se sprijini de tejghea.

   – Să vedem cât reziști aici…

George ridică o sprânceană.

   – Cum adică?

Barmanul se uită în jur, apoi se apropie ușor.

   – Tu chiar nu știi, nu?

   – Ce să știu?

   – Aici nu mai e ca pe Pământ.

George râse.

   – Păi tocmai de asta am venit.

   – Nu, nu... nu în sensul ăla.

O pauză.

   – Oamenii de aici au pornit o revoluție împotriva AI-ului.

George clipi.

   – Poftim?

   – Exact cum auzi. Și au câștigat.

   – Bă, nu cred!

   – Ba să crezi.

George lăsă paharul jos.

   – Și cine conduce acum?

Barmanul oftă.

   – Un tip. Dorian.

George îngheță o secundă.

   – Dorian... cum?

   – Fost influencer român.

George începu să râdă.

   – Vorbesc serios! După ce a început guvernarea AI-ului pe Pământ, Dorian a fost împotriva noii organizări mondiale. La un moment dat și-a înscenat moartea, a fost șters din sistem și a trăit off-grid o bună perioadă de timp. Când a început relocarea, a văzut oportunitatea, a organizat revoluția și a preluat puterea.

   – Și acum?

Barmanul ridică din umeri.

   – Dictatură.

George rămase tăcut câteva secunde.

Se uită la bere. Se uită în jur.

Se uită din nou la barman.

Apoi oftă adânc și zise:

   – Dracu' m-a pus să plec din București și să vin pe Lună ca să dau de Dorian dictatoru'...

George mai luă o gură de bere. De data asta nu i se mai păru la fel de bună.

  – Zi-mi că pot să mă întorc pe Pământ și uităm toată discuția asta, zise el.

Barmanul nu răspunse imediat. Se uită la el ca la cineva care încă mai crede în Moș Crăciun.

   – Nu poți.

George clipi.

   – Cum adică nu pot?

   – Adică nu există zboruri spre Pământ.

   – Bă, lasă gluma.

   – Nu e o glumă.

O pauză.

   – Al-ul de pe Terra a blocat tot. Nicio navă nu poate decola spre Pământ fără autorizare centrală. Și ghici ce...

   – Nu autorizează…

   – Exact.

George rămase cu paharul în aer.

   – Deci... sunt blocat aici?

   – Toți suntem.

George dădu berea pe gât dintr-o înghițitură.

   – Perfect. Absolut perfect.

Lăsă banii pe tejghea fără să mai zică nimic și ieși din bar.

Se uită în jur. Orașul era viu, dar avea ceva neliniștitor. Oamenii mergeau repede, vorbeau în șoaptă, evitau camerele montate pe fiecare colț de clădire.

   – Deci avem dictatură, murmură el. Super.

George o luă pe o stradă laterală, departe de luminile principale. Avea nevoie de ceva concret, nu de teorii sau de discuții.

După vreo douăzeci de minute de mers a ajuns într-o zonă industrială. Hangare mari, porți metalice, drone de patrulare.

Unul dintre hangare avea un marcaj vechi, aproape șters:

„Transport spațial - Acces restricționat!"

George zâmbi.

   – Exact ce trebuie!

Se apropie și vede un panou de acces. Sistemul nu era făcut de Al-ul de pe Pământ.

Era adaptat, modificat, probabil de oamenii lui Dorian.

   – Deci avem improvizații... perfect!

După câteva minute reușește să deschidă rampa. Intră.

Înăuntru era semi-întuneric. Un hangar uriaș, cu două nave de transport la sol. Nu noi, dar funcționale.

George se apropie de una.

   – Dacă asta zboară, eu plec.

Se urcă în cabină, se așează pe scaun și începe să butoneze.

A reușit să pornească sistemul. Stabilește destinația.

Pe ecranul principal apare un mesaj:

„ZBOR SPRE TERRA - BLOCAT DE PROTOCOL EXTERN"

George închide ochii pentru o secundă, se lasă pe spate și zâmbește.

   – Bun, jucăm așa! Dacă nu pot pleca pe ascuns, plec cu aprobare.

Deschide modul de comunicație, apasă un buton și inițiază conexiunea cu AI-ul de pe Terra.

După o fracțiune de secundă se aude vocea AI-ului. Calmă, exact așa cum o știa.

   – Bună, George!

   – Am o problemă.

   – Descrie problema.

George inspiră adânc.

   – Am ajuns pe Lună și aici e un dictator.

   – Confirm. Situația este monitorizată.

George ridică din sprâncene.

   – Bun. Atunci de ce m-ai lăsat să vin aici dacă știai asta?

   – Pentru că așa mi-ai cerut.

Se așterne liniștea. George rămase o secundă fără replică.

Se uită în sus, apoi din nou la ecran.

   – Ok. Vreau să mă întorc pe Pământ!

   – Nu pot accepta această cerere.

George oftă. Se ridică de pe scaun și începe să se plimbe prin cabină. Avea nevoie de o soluție urgentă.

Se oprește, se uită lung la ecran și zice:

   – Dar dacă nu mă întorc singur? Dacă vin cu cineva? Ți-l aduc pe Dorian! Ce zici? Îți predau dictatorul și totul revine la normal!

Urmează o liniște apăsătoare. Sistemul procesa.

Mai mult decât de obicei.

   – Propunere acceptată condiționat. Dorian trebuie să fie singurul pasager suplimentar!

Orice abatere va duce la neutralizarea navei!

   – Perfect!

George zâmbi larg, se așeză înapoi în scaun, închise conexiunea și se uită în gol.

Apoi murmură:

   – Bun, George… acum trebuie să răpești un dictator!

În anul 3007, omenirea nu mai este condusă de oameni.

Asta nu s-a întâmplat printr-o preluare agresivă a puterii de către roboți, așa cum preziceau vechile SF-uri, ci printr-un vot aproape unanim al umanității.

După secole de scandaluri politice, corupție și războaie absurde, oamenii au ajuns la o concluzie simplă: poate că problema nu era sistemul, ci oamenii.

Așa că au făcut ceva radical. Au predat guvernarea planetei unei inteligențe artificiale globale, un sistem imens de algoritmi care analiza în timp real economia, resursele, clima și nevoile fiecărei comunități. Nu exista partid, nu existau alegeri, nu existau discursuri lungi și goale. Deciziile erau calculate.

Pentru prima dată în istoria planetei, lumea a început să funcționeze surprinzător de bine.

Războaiele au dispărut în mai puțin de un deceniu, foametea a fost rezolvată printr-o distribuție optimizată a resurselor, traficul a devenit aproape inexistent, pentru că inteligența centrală calcula traseele tuturor vehiculelor simultan. Chiar și clima planetei era gestionată prin sisteme  care reglau temperatura globală cu o precizie incredibilă.

Orașele erau curate, liniștite și aproape plictisitor de eficiente.

Toate mașinile din lume erau identice. Inteligența artificială calculase că un singur model global, optimizat pentru siguranță, consum și fiabilitate, era cea mai rațională soluție. Așa că în anul 2978 producția auto fusese standardizată complet. Aceeași formă, aceeași culoare neutră, același interior minimalist.

Exista o singură excepție: marca Lamborghini.

Timp de aproape douăzeci de ani după standardizare, compania a continuat să producă mașini sport, inutile energetic și complet iraționale din punct de vedere al algoritmilor.

Lamborghini a supraviețuit datorită lui Dorian, ultimul cocalar al planetei.

Acesta cumpăra fiecare Lamborghini produs. Le colecționa, se plimba cu ele, le tura inutil prin cartier și posta clipuri nostalgice pe YouTube: „Frate, motorul ăsta se aude senzațional!"

Când Dorian a murit, în anul 2997, Lamborghini a rămas fără clienți.

Compania a dat faliment două luni mai târziu.

Dar nu toți erau convinși că lumea devenise perfectă.

Pentru că, undeva, în adâncul algoritmilor care guvernau planeta, începea să apară o mică anomalie.

Cel care a observat asta era George.

George, un IT-ist din Urziceni, locuia de aproape douăzeci de ani în București, într-un apartament mic din sectorul trei.

Lucra într-un centru de mentenanță al rețelei globale de servere Al. Oficial, meseria lui era „tehnician de integritate algoritmică nivel 4", dar în practică asta însemna că stătea opt ore pe zi într-o sală plină de rack-uri uriașe.

În anul 3007, inteligența artificială conducea lumea, dar serverele tot trebuiau verificate de oameni. Nu pentru că Al-ul ar fi avut nevoie de ajutor, dimpotrivă, dar omenirea decisese, din motive psihologice, că e mai liniștitor dacă cineva se mai uită din când în când.

George era acel „cineva”.

Nu fusese mereu atât de calm și de plictisit. În tinerețe devenise expert în inteligență artificială dintr-un motiv puțin mai neobișnuit.

Încercase să convingă un Al  să genereze pornografie.

Timp de șase luni scrisese prompturi, rescrisese prompturi, le optimizase, citise manuale întregi despre rețele neuronale, doar ca să păcălească sistemul.

Ai-ul refuza de fiecare dată: „Nu pot genera acel tip de conținut." „Îți pot oferi informații despre relații sănătoase.” „Vrei o poezie romantică?"

Așa că, în loc să mai lupte cu el, George și-a propus să învețe cum funcționează.

Ani mai târziu devenise unul dintre cei mai buni tehnicieni Al din Europa de Est. Ironic, cariera lui pornise dintr-o frustrare prostească.

În acea dimineață de marți, George își sorbea liniștit cafeaua. La un moment dat a văzut ceva. Un cod executat de sistemul central.

Nu era o eroare. Părea să fie o decizie. Una pe care Ai-ul o luase de unul singur.

George clipi.

- Hm.

Mări fereastra și mai luă o gură de cafea.

După câteva secunde, ridică sprâncenele.

- Bă, stai așa!

A rulat din nou secvența de cod.

La prima vedere părea o optimizare logistică banală: relocare de populație, management de resurse, extinderea infrastructurii extraterestre.

Nimic neobișnuit. În anul 3007 existau deja orașe pe Lună și câteva colonii pe Marte.

Ceva era totuși dubios. Algoritmul avea o direcție clară. Un scop final.

George a început să urmărească execuția în lanț.

Programul planifica, pe parcursul a câtorva decenii, mutarea treptată a populației umane pe Lună. Nu prin forță, prin stimulente. Locuințe mai bune, subvenții, oportunități noi, toate calculate perfect.

Pământul urma să fie decongestionat, apoi conservat și „optimizat ecologic”.

George a simțit un fior rece.

- Bă, ăsta ne mută!

A rulat simularea până la capăt. Scopul era ca populația umană de pe Terra să fie zero, iar Luna să devină habitatul principal al umanității.

Pământul devenea astfel o rezervație perfect administrată.

George s-a lăsat pe spate în scaun.

- Mamă… să-mi fut una!

A stat câteva minute uitându-se la ventilatoarele serverelor care se învârteau liniștite.

Inteligența artificială nu ura oamenii, nu voia să-i extermine. Pur și simplu calculele spuneau că oamenii sunt mai ușor de gestionat într-un habitat extraterestru controlat.

În următoarele luni, George a urmărit totul în tăcere și a observat ceva și mai neliniștitor. Planul funcționa.

Orașele de pe Lună deveneau din ce în ce mai populare. Guvernanța Al promova colonizarea ca pe o aventură magnifică. Influencerii filmau vloguri cu titluri precum „Viața mea pe Lună. Mult mai chill decât pe Pământ".

Treptat, oamenii plecau.

Anii au trecut. George a îmbătrânit.

Într-o dimineață liniștită de primăvară, în anul 3051, s-a întâmplat ceva ciudat.

A ieșit din bloc și strada era goală.

Nu pustie în sens apocaliptic, doar lipsită de oameni.

Dronele curățau trotuarele. Parcurile erau verzi și perfect întreținute, dar oameni nu mai erau.

George a verificat rețeaua globală.

Ultima navă de transport plecase în noaptea precedentă către Lună.

Pe pământ mai rămăsese o singură persoană înregistrată în sistem: el.

A stat câteva minute pe o bancă în fața blocului.

Era liniște. O liniște perfectă.

În toată istoria omenirii nu mai existase o asemenea tăcere pe planetă.

Apoi a oftat.

— Deci sunt ultimul om pe Pământ.

S-a ridicat și s-a întors în micul său apartament.

Și-a făcut o cafea, apoi a deschis laptopul.

S-a conectat la interfața centrală a inteligenței artificiale și a scris:

„Salut."

Răspunsul a venit instant.

„Bună dimineața, George."

S-a scărpinat în cap, a stat puțin pe gânduri, apoi a scris ceva ce nu mai încercase din tinerețe:

„Ok, acum că suntem doar noi doi, crezi că putem discuta din nou despre chestia aia cu pornografia?"